Împăcarea anului. Sau a secolului :)

În septembrie, m-am împăcat cu prietena mea. De ziua ei. După trei ani şi jumătate.

M-am dus cu un trandafir, i-am urat la mulţi ani şi i-am zis că mi-a lipsit.

Restul e istorie…

Anunțuri

Mă pregătesc de vacanță

În sfârșit, mi-a venit și mie rândul la vacanță. Sună mai frumos decât concediu. Și, oricum, când spui concediu, gândul te duce la muuuuulte zile (mai mult de 10), dar la mine sunt numai 5, încadrate de două weekend-uri…

Îmi plănuiam de mai multă vreme „evadarea”, dar evenimentele de la serviciu nu m-au lăsat să plec atunci când aș fi vrut. Colegii mei intră rând pe rând în concediu, cei mai mulți au rezervări pe litoral. Pe 8 august și colega mea de birou a plecat în vacanță, urmând să revină pe 1 septembrie.

Duminica trecută, am avut o cădere nervoasă, voiam și eu la mare și nu știam cum să fac să plec odată! Eram ca un copil bosumflat. Soțul meu a încercat să mă liniștească: o să ajungem și la mare. Dar când, cum, unde, nu mi-a mai zis.

Luni dimineață, pe la 4, căutam pe net pensiuni, hoteluri, vile de pe litoral, pentru rezervare. Inutil să vă spun că, în plin sezon, toate erau full. Dar am continuat să sper. Și am găsit pe un site o ofertă. Foarte avantajoasă. Apoi, alta. În total, erau vreo 3-4. La 8 am ajuns la birou și am sunat la unul dintre cele 4 numere de telefon. Liberă între 16-21 august, avans doar pentru o zi, restul la check-in. La 10 dimineața aveam rezervarea.

Marți seară am rezervat locuri la autocar, așa că în noaptea de 15/16 august plec la mare 😉

Am spus că poate să plouă cu spume. Dacă mă văd pe malul mării, voi fi foarte fericită. Căci îmi doresc prea mult să evadez din nebunia în care trăiesc zi de zi…

Cel mai greu îmi este azi, când trebuie să stau cel puțin 3 ore și jumătate peste program. Dar mâine e zi liberă și apoi vine vacanța. Prima, după un an și opt luni. Un an și opt luni în care s-au întâmplat multe și care m-au marcat la fel de mult. Dar sunt hotărâtă să las totul în urmă. Contează doar ceea ce urmează 🙂

PS: Între timp, m-am răzgândit. Nu-mi mai caut alt loc de muncă.

…deocamdată 😀

Planuri pentru un job nou

Azi am ajuns la concluzia că singurul lucru bun pe care l-aş putea face pentru mine este să-mi caut un alt job. Iar punctele de reper ar trebui să-mi fie pregătirea profesională, experienţa şi, mai ales, abilităţile personale.

Nu îmi este uşor să recunosc faptul că am greşit. Dar asta s-a întâmplat. Am fost naivă, am avut aşteptări, am crezut că oamenii respectă anumite principii. Da, m-am născut… ieri 🙂 Sunt, poate, o catastrofă în relaţia cu unii, în pofida altor calităţi de care sunt mândră: loialitate, corectitudine, punctualitate, respect, sinceritate. Am crezut şi încă mai cred (nu ştiu nici eu de ce) în spiritul de echipă, dar aici, unde lucrez eu, aproape că nu există.

Ştiam încă de când am semnat contractul de la noul loc de muncă de faptul că am colegi care s-au considerat nedreptăţiţi că am fost angajată în proiect, pentru că ei aveau experienţă şi eu nu, am aflat şi ce au putut vorbi în spatele meu, dar am continuat să mă port frumos cu ei, să le zâmbesc şi să-i întreb mereu de sănătate.

Vineri, ne-am luat rămas bun de la managerul de proiect. Pleacă în Capitală, la un job foarte bine plătit (consultanţă pentru achiziţii publice). Ca să rămână cu amintiri frumoase despre noi, în ultima zi de lucru i-am pregătit mici suprize: o scrisoare de recomandare haioasă, un portofel – de firmă – în care i-am pus bani pentru drum (urându-i să-l umple cu lovele la noul loc de muncă) şi cărţi de vizită cu numerele noastre de telefon, precum şi un filmuleţ, realizat cu folografii pe care le-a făcut cu noi.

Filmuleţul a fost făcut de mine, la fel şi pozele de grup de la final. De obicei, eu nu-mi manifest dorinţa de a apărea în pozele de la evenimentele instituţiei (reminiscenţe de pe vremea când eram ziarist), dar vineri am rugat o colegă să mă fotografieze şi pe mine împreună cu managerul care pleacă şi cu toţi cei de la proiecte. Şi în momentul acela, unul dintre cei care s-au considerat nedreptaţiţi că mănânc şi eu o pâine albă alături de ei, m-a întrebat: „Dar ce, tu lucrezi la Proiecte?”. Nu, doar la unul… deocamdată, aş fi vrut să-i răspund. La ăla datorită căruia am avut trei ieşiri peste hotare şi încă de la prima dintre ele ai comentat că nici nu mi s-a uscat semnătura pe contract şi am început să mă plimb prin ţări străine. Dar am fost modestă, spunându-i că: „Eu am făcut filmuleţul…”. „Da, foarte important…. ” – a remarcat el, cu o maliţiozitate care m-a durut de-mi simţeam lacrimile cum stau să cadă.

Am trecut peste momentul ăsta cu zâmbetul pe buze, pentru că nu era cazul să-i stric viitorului fost coleg ultima zi petrecută alături de noi cu replici acide sau cu vreo ceartă de aiurea.

Dar nu pot să uit tonul cu care mi s-a vorbit, frustrarea şi, mai ales, răutatea din cuvintele: „TU lucrezi la Proiecte?”. Acum câţiva ani, 3-4, poate şi mai mulţi, tot el a gândit cu voce tare, în secretariatul aceleiaşi instituţii pentru care lucrăm împreună azi, dar în care atunci intram ca ziarist: „Mai bine mă făceam şi eu jurnalist!”. A fost tot o mostră de răutate, aruncată într-un moment în care el avea de finalizat, la termen, nişte dosare, iar eu făceam anticameră la şef, pentru declaraţii de presă. Omul avea impresia că a aştepta cu zecile de minute, de multe ori chiar cu orele, să intri la vreun şef sau manager era o imensă bucurie pentru mine. Nu, era cel mai tâmpit mod de a-mi pierde vremea, dar trebuia să trec prin asta pentru că toţi şefii şi şefuţii aveau şi au obiceiul de a nu răspunde la telefon şi de a evita întâlnirile face to face cu presa. Şi atunci, stăteai după ei sau îi pândeai ca să-i prinzi pentru o declaraţie, chiar dacă declaraţia asta consta în 2-3 fraze rostite într-un minut….

După episodul de vineri, m-am întrebat, pe bună dreptate, oare cum sunt ceilalţi colegi? Care nu-mi comentează în faţă, dar care, poate, au şi ei opinii care nu-mi sunt favorabile. M-am întrebat dacă îmi place colectivul în care am intrat, dacă mă satisface ceea ce fac zilnic, dacă şeful e mulţumit de munca mea, dacă am vreo şansă ca, după expirarea contractului, să rămân în unitate, evident, într-un alt proiect sau pe un alt post.

M-am analizat pe mine, cu părţile bune şi cu cele mai puţin bune. Cu ceea ce pot să fac şi care îmi sunt limitele. Cât de jos le pot coborî şi cât de sus le pot urca.

Tot ce ştiu e că, până acum, doar am coborât standardele. Cum scriam şi în postarea anterioară, am avut aşteptări prea mari de la oameni care nu-mi pot fi modele, deşi iniţial am crezut contrariul. M-am pliat pe nevoile lor, pentru că salariul primit pentru rezolvarea lor a meritat şi merită. Dar banii nu sunt mereu totul. Când lipseşte satisfacţia muncii pe care o faci, ceva nu este în regulă. Am crezut că la mine e problema. Am luat mereu vina asupra mea. Am tăcut, pe principiul: capul plecat, sabia nu-l taie. Nimic mai fals! Cu cât înduri mai mult în tăcere, cu cât aprobi ce nu e corect sau nu-ţi expui opinia, cu atât cresc frustrările. Şi atunci, într-adevăr, tu şi nimeni altul e vinovat că ţie nu-ţi merge bine.

Mi-am dorit mereu să lucrez unde sunt acum, deşi nu întotdeauna am recunoscut asta. Cum, în viaţă, nimic nu e întâmplător, iar vorba aia cu „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple”, nu a fost rostită de cineva degeaba, aşa am ajuns să muncesc unde sunt acum. Din afară, totul părea roz şi entuziasmul că voi lucra cu oameni pe care îi cunoşteam de mulţi ani mi-a dat multă energie. Dar ea s-a risipit în primele 2-3 luni, când am început să cunosc adevărata faţă a unor colegi. Dar ceea ce m-a lovit foarte tare, pe parcursul acestui an care a trecut de când sunt aici, e faptul că nu mă simt nici respectată, nici luată în serios.

Şi nu-mi place şeful care nu ştie să fie lider. Care nu ştie să te încurajeze, care nu ştie să te tragă după el, să fie un exemplu pentru tine. Aici am greşit, având aşteptări. Şi am mai greşit, arătând, din când în când, că ştiu mai multe decât ştie el. Da, niciodată şeful nu trebuie să vadă ori să simtă că eşti cu o idee mai deştept decât el. Trebuie să munceşti în aşa fel încât el e forţat să recunoască asta. Şi să nu-l laşi să-ţi dea lecţii acolo unde tu deja ai o experienţă pe care el nu o va obţine niciodată, pentru că mintea nu-l ajută.

Sunt genul de persoană care admite că un om cât trăieşte, învaţă. Că niciodată nu ştii destul. Că nu există o limită a cunoaşterii, decât dacă ţi-o impui sau simţi că dincolo de un prag nu poţi trece. Dar îţi eşti dator să încerci să te perfecţionezi în orice clipă, oriunde mergi. Cât am fost la ziar, am făcut asta. Am învăţat de la colegii de redacţie, de la şefi, de la ziarişti cunoscuţi, din manuale de jurnalism. Până într-o zi, când am înţeles că, acolo unde eram, mai multe nu ţi se permit. Că degeaba poţi mai mult, dacă în ziarul ăla niciodată nu va intra ce ai mai vrea tu să scrii. Dar am continuat să accept condiţiile pentru… salariu. Un salariu care, în ultimii 3-4 ani nu a mai crescut, apoi a început să fie plătit cu întârziere de 3 luni… până când ţi s-a băgat preavizul sub nas.

N-aş mai vrea să repet greşeala asta. Să ajung în aceeaşi situaţie. Să mă văd cu hârtia aia în mână şi să refuz să cred că singurul lucru bun pe care ar trebui să-l fac ar fi să-mi depun dosarul la Forţele de Muncă, pentru un ajutor de şomaj care nu mi-ar acoperi, lunar, nici măcar facturile pe care le am de plătit.

Mai am un an de contract şi am ajuns la concluzia că trebuie să caut de pe acum un loc mai bun. Şi dacă îl găsesc înainte de termen, cu atât mai bine. Îmi sunt datoare mie să fac asta. Pentru că nimeni nu-mi va deschide uşa, dacă nu voi bate la ea. Nimeni nu mă va vedea, dacă nu voi şti să mă fac remarcată. Nimeni nu mă va stimula, daca nu găsesc eu forţa de a ieşi în faţă.

Am înţeles destul de târziu toate astea, dar nici acum nu e timpul pierdut.

De aceea, de azi, am început să mă gândesc la un alt job. Să caut. Simt că trebuie să fac asta şi nu mai amân. Dumnezeu m-a iubit mult până acum, deşi m-a încercat cu multe. Ştiu că mă va iubi şi de acum înainte. Şi mai ştiu că, dacă îmi doresc din suflet asta, voi reuşi.

1 an

A trecut exact un an de când viaţa mea s-a schimbat. Un an de când am plecat de la ziar, un an de când am un alt loc de muncă.

Un an greu.

Aş vrea să pot spune că i-am făcut faţă cu brio, dar aş minţi. Dar nu mă pot considera nici înfrântă de situaţiile cu care m-am confruntat. Ştiu doar că există un adevăr în zicala: „drumul până departe e lung“ 🙂

Partea bună a acestui an e că, prin fişa (nescrisă a) postului, mai scriu şi ţin legătura cu presa. Partea proastă e că, tot datorită (sau din cauza) aceleiaşi fişe (nescrise) a postului, cel mai mult ţin legătura cu redacţia care a renunţat la serviciile mele. Poate că nu m-ar fi deranjat această legătură dacă unii dintre foştii mei colegi nu s-ar mai fi comportat cu mine ca şi cum ar trebui să le fiu toată viaţa datoare că am lucrat cu sau pentru ei. Că – asta şi pentru că noul meu şef le cam permite – trebuie să le fac tot felul de favoruri, doar pentru că instituţia în care lucrez acum are mare nevoie de promovare şi eu sunt unul dintre cei care pun umărul la menţinerea unei imagini frumoase pentru public.

La început, mi-a fost greu să accept asta. Mi se părea un compromis prea mare, raportat la principiile mele şi la sistemul de valori în care am crezut şi cred. Însă viaţa nu e mereu aşa cum vreau eu şi nu întotdeauna mi se pare dreaptă, deşi mereu a dovedit că e şi că niciodată Dumnezeu nu mi-a dat mai mult decât pot duce.

După un an în care am lăsat în spate convingeri gen „jurnalismul e un mod de viaţă“ (o fi, dar nu pentru mine…), aş vrea să spun că îmi este foarte bine. Că mă simt împlinită profesional. Că îmi place mult ceea ce fac. Nu pot. Pe faţa mea nu se citeşte fericirea. Nici măcar mulţumire sufletească. E drept, la început de drum am avut aşteptări. Numai că oamenii cu care a trebuit să lucrez nu s-au ridicat la înălţimea lor. Nu am găsit în jurul meu modele, oameni de la care să învăţ ceva nou, oameni care să mă ajute să evoluez. Dacă la ziar am simţit, la un moment dat, că m-am plafonat, deşi meseria de reporter nu te lasă – cel puţin teoretic – să te complaci într-o anumită ipostază, acum am senzaţia că merg înapoi. Încerc, uneori chiar cu disperare, să uit de trecut, să fug de el sau să mă distanţez de persoanele de care mă izbeam, tot fără folos, şi când lucram la ziar, însă trecutul meu de ziarist mă urmăreşte, în continuare, oriunde merg şi orice aş face.

În conştiinţa colectivă sunt tot „Doamna ziaristă“. Iniţial, m-am bucurat să ştiu că lumea nu m-a uitat. Dar, cu fiecare zi şi fiecare lună care trecea, n-am mai simţit că sunt mândră de faptul că am fost ziarist. Şi nu pentru că satisfacţiile de la noul loc de muncă ar fi fost mari, ci pentru că trebuie să fac în continuare presă, deşi un pic altfel decât eram obişnuită şi să scriu pentru aceeaşi redacţie, deşi cu un alt mod de adresare. E ca şi cum ai fi divorţat de cineva care ţi-a fost foarte drag, pentru că te-a rănit atât de mult, dar cu care ai fi nevoit să rămâi, ca să poţi supravieţui, deşi în cazul meu nu este vorba despre dependenţă, pentru că nu mai primesc niciun ban de la redacţie.

Dacă în momentul în care am plecat din redacţie aş fi dat orice să mai pot continua, cumva, ca ziarist, acum nu-mi mai doresc asta. Dacă aş vrea să reiau, într-o zi, munca asta, aş vrea s-o fac la standarde mai înalte şi într-un loc în care aş fi respectată. Nu am simţit acest respect nici când lucram la ziar, nu îl simt nici acum. Poate din cauza asta am ajuns să nu mai fiu mândră de trecutul de ziarist….

Eram optimistă la sfârşitul lui 2013. Eram sigură că 2014 va fi un an bun. S-a scurs o jumătate din el şi nu pot spune că e un an bun. Am acumulat dezamăgiri şi multe frustrări. Am avut şi motive reale, dar şi închipuite. Recunosc, încă nu mă pricep la oameni, încă mai trebuie să învăţ să-i cunosc. Dar nu mai am răbdare, nu mai am resurse, iar spiritul justiţiar e mult prea dominant în felul meu de a fi. Nu suport nedreptăţile, minciuna, nesimţirea, fuga de responsabilitate. Şi când cei din jur dau dovadă de una sau de toate astea, nu mă pot comporta firesc. Şi sunt convinsă că pe faţa mea se citesc reproşuri pe care nu le pot exprima prin cuvinte.

Este adevărat, mi-e dor să scriu. Mi-e dor şi de blog. De bucuria cu care intram aici, ca să-i citesc pe toţi cei care m-au atras cu postările şi cu gândurile lor. Am descoperit, însă, că mulţi dintre ei nu mai scriu ori şi-au închis blogurile. Aş vrea să cred că sunt fericiţi şi împliniţi în viaţa reală. Că acum au cui să împărtăşească gândurile pe care le exprimau atât de frumos în spaţiul virtual. Aş vrea şi chiar le doresc asta! 🙂

Nu sunt nici nefericită. Sunt şi bucurii care mă încarcă sufleteşte şi care mă ajută să merg înainte. Însă am şi tristeţi pe care nu le pot depăşi. Nu pot să mă bucur când aflu că din fosta redacţie se alege, încet-încet, praful, că au mai plecat dintre foştii colegi şi încă mai sunt care vor să plece, din cauza salariilor neplătite la timp, a contractelor absurde pe care au fost nevoiţi să le semneze şi din cauza şefilor, mereu nemulţumiţi. Însă, recunosc faptul că deseori îmi doresc să nu mai rămână nimic din redacţie şi din ziar, pentru că am suferit prea mult când am fost prima care a deschis lista concediaţilor. Ştiu, e o răutate pură, dar, vorba reclamei: nu mă pot abţine.

A trecut un an, cu bune şi rele. Ştiu că puteam să-i fac faţă mult mai bine, dar mai am un an, în care pot schimba asta 🙂 Şi sper să reuşesc.

Imaginea contează

Suntem sau nu de acord cu asta, e lucru verificat: imaginea contează!

Oricât ne-am strădui să arătăm cât de bine pregătiți, culți, educați suntem, cel mai mare impact asupra celor din jur îl are imaginea! Deși poate părea oarecum deplasată comparația, suntem precum produsele de serie, deși suntem unici, în felul nostru. Aparținem aceleiași specii, dar nu suntem la fel, nici fizic, nici ca nivel intelectual.

Când vezi un milion de oameni, toți îți par identici (asta, dacă unii nu sunt negri sau chinezi 😆 ), chiar dacă unul e brunet, altul e blond. Unicitatea o dă imaginea. Cineva îți atrage atenția prin felul în care te privește, altcineva prin modul în care se îmbracă, unii prin felul în care zâmbesc, alții prin culoarea părului. Bineînțeles, va fi disgrațios un om neîngrijit, murdar. Dar te va unge la suflet și la privire un om care arată impecabil: curat, îngrijit, aranjat, îmbrăcat cu gust.

Am făcut azi un experiment. Nu a fost nimic premeditat. Inițial, am vrut să fie o glumă, o farsă. Am prelucrat o poză personală cu o anumită aplicație de pe telefonul mobil. A rezultat schimbare majoră de look. În joacă, am postat-o ca poză de profil pe Facebook și like-urile au început să curgă. Ca și comentariile gen: „wow! ce schimbare! felicitări!“ sau „îmi place, place, place!“. Prieteni reali sau din spațiul virtual au reacționat atât de repede, încât ceea ce am vrut să fie doar o glumă mi-a dat serios de gândit.

Sunt genul de femeie pentru care aspectul fizic nu a contat aproape niciodată. A nu se înțelege că mi-e indiferent cum arăt, că nu mă aranjez sau că mă prezint oricum la evenimente ori la serviciu. Sau că mă simt confortabil cu cele… kilograme în plus pe care le am (asta e altă problemă….). Dar nu fac adevărate crize existențiale dacă nu pot ajunge la salon înainte de o nuntă – mă pot aranja și acasă – ori că nu am unghii cu gel sau cu nu știu ce model aplicat pe ele – îmi pot curăța singură cuticulele cu trusa personală și mă pot da cu orice lac de unghii vreau. Nu sunt disperată dacă sunt nevoită să îmbrac aceeași rochie la două evenimente unde mă văd cu aceleași persoane.

Însă, chiar dacă  refuz să cred că imaginea nu contează, că sufletul, mintea, pregătirea și educația sunt importante, din ce în ce mai des am confirmarea că, până la urmă ȘI imaginea contează. Chiar mai mult decât ar trebui.

Nu știu dacă ar trebui să mă bucur sau să mă întristez. Dar din experimentul meu de azi am înțeles și un alt lucru: că nu întotdeauna cei din jur îți spun că nu arăți bine sau că trebuie să schimbi ceva la aspectul exterior. Ar trebui să-și asume prea multe consecințe pentru o astfel de atitudine 😆 Însă, este evident că oamenii reacționează la schimbare, mai ales dacă ea e pozitivă.

Schimbarea mea de look, prezentată pe Facebook inițial ca o glumă, a prins bine și cred că ar trebui să-mi fac o programare la coafor. Măcar schimbarea să fie reală și să mă bucur din toată inima de like-urile care „mi-au invadat“ pagina personală 😉

Noutăți de început de an

Din ce în ce mai rar ajung aici. Pe de o parte, e semn bun: am responsabilități care îmi ocupă cea mai mare parte a timpului; pe de altă parte, însă, mi-e dor să mai scriu. Despre mine, despre alții, despre ce se întâmplă în jurul meu sau despre ce mă impresionează (pozitiv sau negativ).

Nu-mi vine să cred că suntem, deja, în luna februarie și că, peste trei săptămâni vine – cel puțin, din punct de vedere calendaristic – primăvara! Oricât de târziu a venit cu adevărat iarna, oricât ar mai ține zăpada, frigul, ceața, umezeala… și tot ce e legat de iarnă, faptul că știi că mai ai un pic și spui „Martie“ te umple de speranță și optimism.

Sunt veșnic, iremediabil îndrăgostită de vară. Niciodată nu am iubit primăvara din tot sufletul, pentru că mi se părea nedrept că nu vine fix la 1 martie, odată cu ghioceii! Pentru că nu-mi place iarna, aș vrea ca ea să țină o săptămână sau, hai, cel mult o lună (decembrie – că atunci sunt sărbătorile), să aibă tot ce trebuie: zăpadă, viscol, ger… dar să plece și să lase loc soarelui, căldurii, păsărelelor. Anul acesta, însă, simt că iubesc primăvara chiar înainte ca ea să vină. Mi-e dor de copacii înfloriți, de cerul senin, de diminețile cu miros de verde (nu știu cum să-l explic, dar sper că vi-l imaginați cumva….). Și am senzația că primăvara lui 2014 va lăsa definitiv în urmă un trecut de care greu m-am despărțit și cu care am luptat aproape zi de zi.

Se vor împlini, în curând, 8 luni de când merg pe un alt drum. Nici asta nu-mi vine să cred 🙂 Dar pot să spun că de abia acum îmi place, cu adevărat, la noul loc de muncă. Fiecare zi a fost și este o provocare, dar acum privesc (și primesc) tot ce mi se întâmplă ca pe etape obligatorii în formarea mea ca om.

Schimbările s-au simțit imediat după trecerea în neființă a șefului meu (în noiembrie). Pe unii dintre colegi, acest trist episod i-a dezbinat, pe mine, însă, m-a apropiat de colega de birou despre care v-am spus că nu-mi plăcea și cu care nu mă înțelegeam deloc, dar și de noul șef. Dumnezeu știe să le așeze pe toate! Sunt multe de povestit și nu cred că e necesar să intru în amănunte. Important e doar faptul că, într-o zi, s-a produs acel declic și relația cu a mea colegă s-a schimbat radical. Dacă erau zile în care de abia ne adresam câteva cuvinte, deși împărțeam aceeași încăpere ore întregi, acum suntem la confindențe și ne bazăm una pe alta când e vorba despre ceea ce avem de făcut la serviciu. Sunt mult mai liniștită și vin la serviciu cu alte gânduri 🙂

Am avut un sfârșit de an istovitor. Începutul lui 2014 a fost la fel de obositor. Uneori mă întreb dacă am avut vacanță de Crăciun sau doar mi s-a părut, atât de îndepărtat mi se pare decembrie! Însă, repet, faptul că mare parte din timp sunt ocupată (deși nu neg că mai am și momente de relache), îmi face mult bine, am altă stare de spirit, sunt mult mai pozitivă. Reîncep să fiu eu, cea de până în mai 2013, când credeam că plecarea din presă e sfârșitul lumii 🙂

Încet-încet am început să-mi scot din minte ideea că aș putea reveni în presă, într-o zi. Riscam să fac din toată treaba asta un scop care mi-ar fi îngreunat misiunea la noul serviciu. Las viața să-și urmeze cursul. Uneori, e mai bine să fii spectator la ceea ce ți se întâmplă. Nu e vorba despre pasivitate. Ci despre faptul că, din când în când, trebuie să-ți oferi acel răgaz în care trebuie să meditezi la ce ai realizat și ce vrei să faci în continuare, având la bază reperele pe care ți le-ai construit în timp.

Să fiu ziarist a fost, fără doar și poate, cea mai interesantă și complexă experiență din viața mea de până acum. Nu e o experiență completă, dar e destul de vastă ca să-mi dau seama că din ea am avut de învățat multe lucruri. Și nu cred că drumul meu se va opri la ceea ce fac acum. Nu simt asta. Tocmai de aceea, nu refuz nicio provocare. Am învățat să nu spun nu, să accept orice sarcină de serviciu cu zâmbetul pe buze și încurajându-mă singură: trebuie să pot! Recunosc, nu a fost și nu e simplu, dar atât timp cât reușesc să duc la bun sfârșit ceea ce mi se încredințează, nimic nu mai contează.

Îmi place că sunt oarecum diferită de multe dintre colegele mele de serviciu, preocupate în special de bârfa zilei, decât de ceea ce au de făcut la muncă. Dacă acum câteva luni regretam că biroul meu e într-o altă clădire a instituției-mamă și nu în sediul central, ca să pot socializa mai mult cu fetele, acum îmi pare bine că pot sta departe de ele cu zilele. Nu suport bârfele, discuțiile despre alții ca distracție la cafea. Cu a mea colegă glumesc, râd… i-am învățat și înjurăturile. A început să-mi fie dragă, cu toate ieșirile ei nervoase, cu țipetele, cu agitația ei. Cunoscând-o mai bine, am văzut că are principii sănătoase de viață, că e responsabilă, că nu vrea să rănească pe nimeni și că suferă când e lovită pe nedrept. Mi-a luat apărarea în fața șefului (în sensul că m-a lăudat), lucru care m-a determinat să-i acord mai multă încredere și s-o sprijin.

Cred că de la 1 ianuarie 2014 lucrurile au început să se așeze pe făgașul lor. Încă mi-e greu, dar mă bucur că reușesc să nu mai privesc în urmă cu dorința de a mă întoarce acolo unde mi s-a închis ușa în nas. Mi-e dor de presă, dar dacă aș mai vrea să fac presă, aș face-o într-un sistem în care ar fi respectate toate regulile deontologiei profesionale. Cum acest sistem încă nu există în România, probabil că va trebui să mă nasc încă o dată și în altă țară (nu știu care….) pentru a-mi face meseria așa cum trebuie.

Da, sunt scrupuloasă și perfecționistă, îmi pasă de felul în care îmi fac treaba. Pentru mine, și un lucru mărunt are importanță. Probabil, atitudinea asta enervează, dar nu mi-o voi schimba atât timp cât știu că schimbarea nu va aduce nimic bun.

În concluzie, acum sunt mai liniștită și mai optimistă. Sunt sigură că va fi bine. Și asta contează.

Bianca+Victor = Bahmu+Prigoană 2 ?

Na, mă întreb şi eu 🙂

Pentru că, iniţial, m-am lăsat dusă de val şi am crezut în „divorţul anului”! Acum, m-am liniştit. Am impresia că era nevoie şi de un scandal, ca prea ne săturaserăm de –Cadâne Zâne şi de poveşti de amor ca-n filme(le turceşti) 😉

Am, aşa, senzaţia că povestea asta e prea trasă de păr. Iar dacă e adevărată… săracul de Slav. Dar ce-şi face omul cu mâna lui… Oricum, pentru mine Drăguşanu e zero barat şi la fel a fost de când a apărut în prim-plan. Despre Slav nu ştiam până să aud că e cu Anda Adam. Deci, despre cine vorbim?

Eu cred că nu va fi niciun divorţ. Or să se dea şi ăştia în spectacol pe la Măruţă, Capatos & comp. şi, după ce-şi vor lua banii se vor sătura de  vorbe, se vor împăca în direct, cu flori şi lacrimi (de crocodil), ca Zăvo cu mă-sa. Sau ca Bahmu şi Prigoană 😉

Peste vreo două luni iar or să se certe – de data asta pleacă Victor la Roma, unde are Anda un concert – iarăşi scriu fomiştii de la tabloide despre ei şi alţi fraieri le servesc povestea pe nemestecate. Şi iarăşi se împacă după vreo lună şi tot aşa…

Bahmu şi Progoană 2 (în devenire). Zic şi eu.

PS: Mda… se putea şi fără postarea asta. Dar o mai dăm şi prin „bălării”, câteodată.