Tot degeaba! „Vedeta” recunoscută a momentului e Luciu, care tocmai şi-a pus silicoane (nu mai pot cu subiectu’ ăsta, parol!). Poate, când şi-o tuna şi creierul, om auzi, în sfârşit, şi de … Loredana Vitel (sau Viţel? că nu m-am lămurit )

Între timp, m-am răzgândit. Dar n-am abandonat ideea. De multe ori îmi spun că anul ăsta e ultimul pe care mi-l voi petrece la ziar.  Pentru că, în iunie, se împlineşte un deceniu de când, nesigură şi timidă, păşeam pentru prima oară în redacţie şi cred că e timplul să-mi fac puţină ordine în viaţă. Diferenţa dintre vremurile de atunci şi cele de acum este că, din cauza situaţiei economice, este mai greu să o iei de la zero. Nu imposibil, însă. Condiţia e să ştii bine ce vrei să faci, pe ce drum să mergi, ce oportunităţi ai şi unde vrei să ajungi. La toate astea mă gândesc de la începutul anului. Un an pe care l-am început zăcând în pat, doborâtă mai mult de propria-mi igoranţă faţă de boală, decât de boală în sine.

După ce mi-am revenit, acest lucru însemnând nu că m-am însănătoşit total, ci doar că m-am ridicat din pat, pentru a-mi reîncepe munca, am simţit că perioada în care m-am luptat cu bronşita acută cu care am fost diagnosticată după 10 zile în care am încercat să tratez, după ureche şi băbeşte, o falsă viroză, a fost una care mi-a dat răgazul de care aveam nevoie pentru a-mi întoarce faţa spre mine însămi, de a încerca să mă văd un pic din afara mea, de a mă gândi la priorităţi, la necesităţile sufleteşti. Ştiu că poate părea ciudat să-ţi treacă prin minte astfel de gânduri când organismul se lupta, la greu, cu virusul care îl îngenunchease. Dar tocmai gândurile astea m-au ajutat să n-o iau razna când simţeam că nu mă pot ridica din pat sau când tuşeam până credeam că mor. Încercam să gândesc pozitiv pentru a-i da organismului meu puterea de care avea nevoie şi, de multe ori, reuşeam asta. În momentele acelea, îmi promiteam că, imediat ce-mi voi reveni, voi avea mai multă grijă de mine, de sănătatea mea şi că, de acum înainte, nu voi mai pune pe nimeni mai presus de viaţa mea. Ştiu, sună puţin egoist, dar asta simţeam.

În dimineaţa de 9 ianuarie, deşi nu învinsesem total boala, am hotărât să mă ridic din pat şi să plec la muncă. Oricum expirase şi concediul medical, deci nu mai puteam sta acasă. Mi-a fost enorm de greu în ziua aceea. Când am ajuns la prima instituţie unde aveam treabă, deja mă resimţeam după efortul de a parcurge aproximativ 500 de metri.  Obosisem, transpirasem şi aproape că nu-mi puteam stăpâni tusea cu expectoraţii. După vreo două ore, când am revenit acasă, am avut nevoie de alte două de repaus, la pat, ca să mă pot aduna şi să mă apuc de scris primele articole din 2012. Aproximativ la fel a fost şi în zilele următoare, când efortul de a mă ţine pe picioare a fost dublat de cel prin care mă străduiam să le zâmbesc tuturor şi de a mă preface că totul e ok.

Săptămâna asta m-am simţit un pic mai bine. Oboseala pe care n-o credeam deloc normală a început să dispară, n-a mai fost nevoie să mă odihnesc înainte să scriu, mi-am reluat şi activităţile casnice şi am început să mănânc normal, după ce, timp de trei săptămâni, fructele şi lactatele m-au ajutat să supravieţuiesc. Acum, mă mai lupt cu o tuse seacă, dar simt că şi ea e pe ducă.

După experienţa asta (vreau să vă spun că nu am fost atât de bolnavă niciodată, nu am stat în pat decât din cauza unei gripe, acum peste 20 de ani, când eram în clasa a IX-a şi la începutul ultimului an de liceu, când m-am îmbolnăvit de hepatită A, dar în niciunul din cazuri nu am zăcut mai mult de 2, maxim 3 zile), mi-am impus să nu-mi mai forţez deloc limitele. Încă mi-e destul de greu, pentru că sunt o persoană activă, care se agită, se consumă, se implică în tot ceea ce face, dar ştiu că, pe termen lung, voi avea de câştigat. Când nu pot sau nu vreau să fac ceva, mă dedic unei activităţi care îmi place şi mă deconectează. Astfel, după multă vreme, am reuşit să mai văd câte un film, să-mi petrec mai mult timp cu soţul, să citesc blogurile preferate şi, în general, să privesc cu detaşare ce se întâmplă în jurul meu.

Chiar şi în ceea ce priveşte serviciul îmi impun să iau lucrurile aşa cum sunt şi, dacă nu pot schimba ceva, să nu încerc, totuşi, s-o fac, pentru că nu voi avea statuie în centrul oraşului, după moarte.  Şi, iarăşi mi-e foarte greu să mă comport aşa, eu, care de la prima oră mă agitam şi mă întrebam cum să fac un articol bun. Am mai avut şi derapaje sau căderi, dar m-am redresat rapid, pentru că mi-am reamintit că eu contez, că trebuie să am grijă de mine.

Joi,  la finalul unui eveniment prilejuit de lansarea unui volum de versuri, am insistat să iau o scurtă declaraţie autoarei. La un moment dat, aceasta mi-a spus, off record că, în ultimul timp,  viaţa oamenilor i se pare o goană continuă către…. nicăieri. „Ardem etape din existenţa noastră, uităm de noi, de sentimentele noastre, de universul nostru interior şi nu realizăm că, în realitate, ne grăbim către…. sfârşit. Ne grăbim sfârşitul”. În drumul spre casă, i-am dat dreptate. M-am gândit la visele mele, la pasiunile mele, la tot ceea ce făceam cândva şi pentru care, azi, aproape că nu mai găsesc timp.  Mi-am reamintit de ceea ce mă emoţiona, mă impresiona, de copilărie, de anii de liceu, de prietenii de atunci. Mi se părea că totul e, parcă, dintr-o altă viaţă, care nu e a mea, pentru că, eu însămi nu mă mai recunosc fiind cea din acele vremuri, ci un alt om, schimbat nu neapărat în bine, încrâncenat şi influenţat puternic de epoca pe care o trăim cu toţii.

Seara, am luat volumul de versuri proaspăt lansat şi am citit câteva poezii, la întâmplare. Deşi nu au pretenţia de a fi considerate nişte capodopere, mi-au plăcut şi m-au încărcat pozitiv.  Mi-am promis că,  a doua zi, voi citi şi alte versuri dar, bineînţeles, nu am făcut-o. Pentru că nu mi-am acordat timpul necesar pentru aşa ceva!

Ieri, deşi a fost sâmbătă şi, de obicei, într-o astfel de zi încerc să fiu gospodina casei, pentru ca seara să cad, obosită-moartă, am lăsat toate deoparte, m-am ocupat, mai întâi, de sufletul meu şi mi-am început treaba de abia pe la prânz. Am fost cea mai calmă fiinţă din lume, astfel că totul mi-a ieşit cum am vrut şi nici obosită nu m-am mai simţit.

Voi continua aşa, deşi sunt convinsă că nu mereu va fi totul roz şi că îmi va merge bine tot timpul. La fel, mă voi gândi şi la alternativele profesionale, dacă voi rămâne sau, până la urmă, voi pleca de unde sunt acum şi unde anume. Sunt sigură că, dacă-mi voi domina frustrările şi furia, voi gândi limpede şi voi găsi soluţii la probleme.

Am mult de lucru cu mine, pentru că, până acum, am dorit ca cei din jur să mă înţeleagă şi să mă ajute. Şi sprijinul lor contează, dar cel mai important este să învăţ să mă ajut singură. Cu mulţi ani în urmă, scriam undeva, în jurnalul meu, că mă admir pentru puterea de a mă ridica singură de jos şi de a depăşi toate obstacolele vieţii. Am uitat de când nu am mai gândit atât de frumos despre mine şi simt nevoia să merit asta. De aceea,  fără a-l ignora, am decis să las deoparte zbuciumul lumii pentru a mă reîntoarce de unde am plecat, dar fără să-mi dau seama: la mine.

Şi vreau să reuşesc.

Iniţial, m-am bucurat când lumea a ieşit în stradă ca să-l apere pe Arafat. Am zis: „Uite, domle, ce înseamnă să faci ceva pentru omul de rând. E primul care te susţine la necaz!”. Ulterior, Arafat s-a reîntors la munca lui (şi nu se poate spune că asta nu se datorează vocii străzii), însă oamenii tot în stradă au rămas. Protestele şi-au extins aria revendicărilor. S-a ajuns la „Jos Băsescu şi Boc!” şi asta pe bună dreptate, pentru că aceştia sunt „artizanii” vieţii de austeritate pe care o duc, azi, românii.

Sunt opt zile de când lumea iese în stradă pentru a-şi strga nemulţumirile. După 20 de ani, românul, impins de foame şi sărăcie, a prins curaj pentru a contesta regimul politic. Dar ceva lipseşte pentru ca aceste prosteste să-şi atingă scopul.

La început, chiar speram ca Generaţia Facebook să fie noua generaţie de revoluţionari români. Poate că aş fi ieşit şi eu în stradă ca să-mi cer dreptul la o viaţă decentă. Dar, cu fiecare zi care trece, nu pot să nu observ că protestele nu mai sunt 100% ale celor care le-a ajuns cuţitul la os, ci ale celor care acum simt că e momentul să acceadă la putere prin alegeri anticipate. Mitingurile nu mai sunt spontane, născute din nemulţumirile maselor, deşi tocmai aceste nemulţumiri sunt strigate în gura mare. Încep să scoată nasul în public cei care se cred şi se vor noii lideri ai românilor, să rostească discursuri în care nu promit nimic, în care cer doar demisii şi ameninţă cu judecata dreaptă a celor care, acum, au pus ţara pe chituci.

În acest timp, Băsescu tace. Indieferent ce se întâmplă şi se discută în spatele uşilor bine închise, Băsescu tace. Probabil, asta va continua să facă şi în perioada următoare, iar dacă va vorbi, sunt sigură că îşi va pregăti bine discursul. Dar nu-şi va da demisia! Nici el, nici parlamentarii care se bat acum cu pumnul în piept că anticipatele sunt cea mai bună soluţie să scoată ţara din criză. E prea bine acolo, în fotoliul moale, unde poţi dormi liniştit în timpul programului de lucru, unde poţi răsfoi în voie reviste porno sau poţi vota la 10 mâini legi al căror conţinut ţi-e, de multe ori, la fel de necunoscut ca limba chineză. E prea frumos să ai maşină de serviciu la scară, să mănânci bine, la preţ redus, la restaurantul Parlamentului, să stai în hotel de 5 stele, să mergi în străinătate pe banii statului. Cine ar renunţa la toate astea de dragul „ciumpalacilor” care urlă acum în stradă? Dar dă bine la imagine şi, mai târziu, în campania electorală, să ieşi acum în faţa lor şi să le spui… nimic. Bineîneţeles că, la un moment dat, le vei spune că nu ţi-ai dat demisia din Parlament pentru că ai vrut ca, de acolo, să lupţi pentru drepturile lor, că nimeni nu ar fi putut s-o facă mai bine din altă parte. Şi, uite-aşa, îţi vei încheia mandatul la termen, fără probleme.

Deja am obosit din cauza protestelor care încep zilnic, la aceeaşi oră. De discuţiile interminabile şi fără substanţă de la televiziunile unde, mai nou, lideri de opinie sunt cântăreţi şi actori care nu prea mai apar pe scenă, dar îşi dau cu părerea despre starea naţiunii. De huligani care se cred revoluţionari şi devastează tot ce întâlnesc în cale. De jandarmi care şi-au depăşit responsabilităţile şi împart, cu generozitate, bastoane, picioare şi pumni în gură la cine s-a nimerit.

Rămân la părerea că mămăliga românească nu va exploda. Ca să se întâmple asta, e nevoie de un singur lucru: de UNITATE! Când şi ultimul român, din ultimul cătun, va crede că aşa nu se mai poate şi va ieşi în faţă pentru a-şi cere drepturile şi va curăţi clasa politică de lichele, îmbuibaţi şi corupţi, punând stampila corect pe buletinul de vot şi nu botul la pomeni electorale insignifiante, atunci, da, se va schimba ceva.

În ultimele zile, mi se pare că asist la un spectacol trist, în care actorii nu sunt ascultaţi. Mai mult, sunt folosiţi, umiliţi şi, mai ales, ignoraţi. Mi-e milă de pensionarii, studenţii, de toţi ceilalţi care înfruntă frigul pentru a protesta ore în şir, dar mi-e şi silă de cei care, mai ales pentru că i-am votat, sunt surzi la vocea străzii. Şi mai trist e că nu li se poate întâmpla nimic, pentru că au avut grijă să se asigure că pot controla tot. Că au cu ce să ne readucă la tăcere. Că au cu ce şi cum să ne cumpere, atunci când au nevoie. Trist e că nu sunt mai deştepţi decât noi, ci doar mai şmecheri. Au întotdeauna ţinte pe care şi le ating cu orice mijloace, au privilegii la care nu ar renunţa pentru nimeni. Şi nu-i costă nimic să ne promită binele pe care îl au ei. Pentru că ştiu că ne hrănim cu vise.

Dacă nici acum nu vom înţelege, cu toţii, că unica soluţie nu este încă o revoluţie, ci să ştim să ne folosim adevărata putere pe care o avem o dată la patru ani, ne merităm din plin soarta. Iar ieşirile în stradă nu ne vor folosi, niciodată, la nimic.

Regretul meu nu e că nu ştiu cine e fata, ci că nu l-am putut ajuta pe individul care o căuta!

Nu cred în minuni apărute din proteste de stradă. Nici Revoluţia din Decembrie 1989 nu a fost o minune, ştim deja cu toţii asta. Atunci, am avut sprijinul străinătăţii. Acum, Europa e mult prea ocupată cu problemele ei ca să-şi mai arunce ochii şi-n ograda noastră.  Suntem nevoiţi să ne descurcăm singuri. Întrebarea e: suntem în stare s-o facem? Cei 22 de ani care au trecut din Decembrie 89 ne-au maturizat într-atât să ne putem lua soarta în propriile mâini? Ultimele alegeri au dovedit că marea majoritate a românilor au pus din nou botul la găleţile electorale, deci n-a fost nimic nou sub soare. Dacă mâine ne-am trezi fără Băsescu şi Boc şi am fi nevoiţi să mergem la vot, câţi dintre noi n-ar mai accepta pomenile electorale?

Se vorbeşte despre revoluţie, dar nu şi despre ceea ce înseamnă ea, adică, schimbare radicală. Crede cu adevărat cineva că, până nu vor dispărea din prim-planul politic liderii pe care-i tot vedem din 1989 încoace, se va schimba ceva în România? În 22 de ani s-au perindat la putere cam toţi cei care puteau s-o facă. Iar când n-au mai fost la putere, au fost în opoziţie. Fiecare şi-a consolidat propriile-i privilegii, în timp ce restul lumii a sărăcit.

Se simte nevoia de modele demne de urmat, de lideri fără un trecut pătat şi care au făcut ceva pentru societate. De aceea, nu m-a mirat că oamenii s-au solidarizat cu Raed Arafat. Dar ceea ce s-a întâmplat după aceea a avut prea puţină legătură cu el.

Manifestaţiile din aceste zile sunt doar barometrul stării de spirit a românilor care s-au săturat să fie cobaii actualei puteri şi singurul lucru bun este că, în sfârşit, lumea şi-a învins teama de a-şi striga cu voce tare nemulţumirile. Dar de aici şi până la o nouă revoluţie este o cale lungă. Nu imposibil de urmat. Totul e ca, măcar în ceasul al 12-lea, românii să fie uniţi şi raţionali. Scânteia a fost aprinsă deja. De fiecare depinde, acum, dacă flacăra va arde cu folos, ori se va stinge. Şi dacă protestele de acum pot conduce, în sfârşit, către o adevărată revoluţie.