Astăzi schimb „prefixul”: împlinesc 40 de ani! Sau, cum spune soţul meu, de două ori 20 de ani :)

E foarte interesant ceea ce mi se întâmplă: să ştiu că nu mai am 20 de ani, dar să mă simt ca şi cum i-aş avea. Poate că viaţa a fost (şi încă mai este) mai mult decât darnică cu mine, poate că nu m-au lovit îndeajuns necazurile şi neîmplinirile ca să simt povara anilor. Ating, azi, o vârstă de care multe femei se tem. S-o recunoască, în primul rând. E un prag psihologic uneori foarte greu de trecut.  În 2007, când prietena mea de atunci împlinea 40 ani, se plângea că „e bătrână de acum”.  Râdeam şi îi spuneam că viaţa merge mai departe,  indiferent de vârstă, însă ea „mă ameninţa” cu „lasă, ai să vezi şi tu cum e când o să ajungi la 40″! A dat bunul Dumnezeu să ajung şi, iată, mă simt foarte bine, la fel ca la 39, 36,… 20 de ani! N-a înţeles niciodată că starea de spirit contează. Că spiritul ajută organismul, corpul să-şi menţină tinereţea şi că ridurile, firele de păr alb nu înseamnă neapărat bătrâneţe.

Este foarte adevărat că sunt conştientă, uneori, de diferenţele între mine, femeia trecută, de acum, de prima tinereţe şi adolescentele care de abia păşesc în viaţă. Ştiu că nu voi mai fi niciodată de vârsta lor. Dar sunt sigură că, dacă nu vor avea grijă de sufletul lor, nici ele nu vor ajunge niciodată la fel de împăcate cu viaţa lor şi cu sine, aşa cum sunt eu acum când, iată, împlinesc de două ori 20 de ani :)

Dacă nu aş înţelege sensul vieţii (ne naştem şi murim, cândva), dacă nu aş înţelege că toţi îmbătrânim, poate că aş suferi.  Acum, însă, nu-mi vine să cred că am ajuns la 40 de  ani, o vârstă pe care, atunci când eram copil, o consideram „matusalemică”.

Dacă am făcut până acum tot ce mi-am propus, dacă am planuri, dacă regret ceva? Nu ştiu şi nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Un bilanţ înseamnă un sfârşit şi eu sunt departe de acest „the end”. Aşa vreau, aşa sper, aşa îmi place să cred. Că mai am înaintea  mea cel puţin încă de două ori 20 de ani pentru a trăi mult mai frumos şi mai bine decât până acum.

Pentru tot ce am primit până acum, de la părinţi, de la prietenii pe care i-am avut de-a lungul anilor, de la soţul mult iubit…. de la viaţă şi, mai ales, de la Dumnezeu, nu pot să spun decât atât: MULŢUMESC!


Publicat de în Cose della vita